>
„Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:
iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,
ca într-o peşteră,
al cărei drum de intrare dă spre lumină,
drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.
În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie,
cu picioarele şi grumazurile legate,
astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie,
fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor.
Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor;
iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus,
de-a lungul căruia,
iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem,
paravanul scamatorilor,
pus dinaintea celor ce privesc,
deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”
Glaucon: „Văd”
- Mai încearcă să vezi şi că,
de-a lungul acestui perete,
nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul,
mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn,
lucrate în chipul cel mai divers.
Iar dintre cei care le poartă,
unii scot sunete,
alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă.
Căci crezi că astfel de oameni au văzut,
atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi,
altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc,
pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii,
nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd,
ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou?
Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet,
crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.
- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte:
atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice,
să-şi rotească grumazul,
să umble şi să privească spre lumină,
făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri.
Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte,
ale căror umbre le văzuse mai înainte.
Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni,
dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că,
întors către ceea-ce-este,
vede mai conform cu adevărul?
În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate,
l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv,
nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că
ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi,
nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt,
întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt,
mai sigure decât cele arătate?
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta,
ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş,
nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui,
oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras?
Iar când ar ieşi la soare,
nu i s-ar umple ochii de strălucire,
astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă,
dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus.
Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele,
după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor,
apoi în sfârşit lucrurile în sine.
În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi,
privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele.
Nu în apă,
nici reflexiile sale în vreun alt loc străin,
ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele,
cum că acesta determină anotimpurile şi anii,
că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă,
fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră .
- E clar că aici ar ajunge,
după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă,
de “înţelepciunea” de acolo,
ca şi de părtaşii săi la lanţuri,
el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării,
iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.
- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi
s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi
care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced,
se succed sau trec laolaltă şi care,
în temeiul acestor observaţii,
ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple,
ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi
să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere?
Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus
“mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare” ,
consimţind să păţească orişice mai degrabă
decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.
- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om,
coborând,
s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat,
oare nu ar avea ochii plini de întunecime,
sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca,
interpretând umbrele acelea,
să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi
dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine,
înainte de a-şi obişnui ochii,
iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt,
oare nu ar da el prilej de râs?
Şi nu s-ar spune despre el că,
după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci,
nici nu merită să încerci a sui?
Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus,
în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă,
oare nu l-ar ucide?
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie,
în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte:
domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare,
lumina focului din ea – cu puterea soarelui.
Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând
suişul sufletului către locul inteligibilului,
ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun,
de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi.
Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie .
Opiniile mele însă acestea sunt,
anume că în domeniul inteligibilului,
mai presus de toate este ideea Binelui,
că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută,
ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos;
ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia,
iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte,
producând adevăr şi intelect;
şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică,
trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi
nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti,
ci mereu sufletele lor cată în sus,
fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva,
sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti,
se poartă cum nu trebuie şi se face de râs,
având vederea încă slabă?
Ţi se pare de mirare că,
înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit,
pe la tribunal sau pe aiurea,
să se confrunte cu umbrele dreptăţii,
sau cu statuile de la care provin umbrele şi
să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi
în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii,
provenind de la două feluri de pricini:
o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric,
apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină.
Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul,
atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva;
n-ar trebui să râdă necugetat,
ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva,
venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă,
nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei;
sau dacă, dimpotrivă,
sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă,
nu s-a umplut de o mai mare strălucire.
Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit,
în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă.
Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă,
ar fi mai puţin ridicol să râdă de el,
decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete,
dacă ideile noastre sunt adevărate.
Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este:
într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla,
ca şi când ar da vedere ochilor orbi .
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că,
după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire,
decât laolaltă cu întreg corpul,
la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia,
ca şi organul prin care fiecare cunoaşte,
trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii,
până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire.
Aceasta numim Binele, nu?
- Da.
- Iată deci arta “răsucirii” .
Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului.
Nu-i vorba de a-i sădi “simţul văzului”,
ci de a-l face să “vadă” pe cel care are deja acest simţ,
dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului -
de fapt ele nu există în el mai înainte,
ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului.
Însă capacitatea de a cugeta are,
mai degrabă decât orice altceva,
parte de ceva divin pare-se,
de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată.
Numai că ea poate deveni, dând urmare “răsucirii” ceva folositor şi util,
sau nefolositor şi vătămător.
Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi,
că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat,
ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât,
cu cât ar fi mai ager la vedere,
cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului,
i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea,
precum cu un plumb nevrednic,
legături care,
înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel,
spre bucuriile ospeţelor,
întorc în jos privirea sufletului.
Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr,
aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni,
l-ar vedea atunci cu multă agerime,
la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar,
în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului
să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea,
dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură?
Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic,
pe care avându-l în vedere,
să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public;
ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona,
socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră,
a celor ce durăm cetatea,
să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte “supremă”,
anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş,
iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns,
să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi ,
nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor,
fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău,
când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate,
ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea,
punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere,
ăcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii.
Legea face să fie în cetate astfel de oameni,
nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea,
ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi,
ci le vom prescrie un principiu drept,
determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le.
Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi
nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi:
căci ei apar acolo de la sine putere,
în pofida constituţiei fiecărei cetăţi;
şi este drept ca ceea ce creşte de la sine,
nedatorând nimănui hrană,
nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia.
“Noi însă – vom zice – v-am născut pe voi domni şi
regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup .
Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi
mai potriviţi să participaţi la ambele:
şi la filosofie şi la cârmuire.
Prin urmare, fiecare la rândul său,
trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi
trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea.
Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea,
o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi
veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este,
fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune.
În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis,
aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor,
de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui,
ca şi când acesta ar fi ceva însemnat.
Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este,
în chip necesar,
cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată;
iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos,
arată pe dos decât prima”
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre,
după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate,
fiecare când îi soseşte rândul,
ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi,
într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă.
Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi.
Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând
decât spre orice altceva,
invers decât fac conducătorii de acum,
din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene.
Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător,
este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită.
Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi,
nu în bani,
ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională.
Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi,
socotind că de aici – din domeniul public -
le va fi dat să pună mâna pe bine,
nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită.
Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută,
războiul pătrunzând în casă şi în interior,
el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă,
în afară de cea proprie adevăratei filosofii,
care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc.
Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii,
decât pe cei care, mai întâi,
sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită,
dar care, în plus,
mai au şi alte cinstiri (decât cele politice),
ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.”
(Platon, Mitul Pesterii)
Share on Facebook
